PANOUL 2
VIEŢUITOARE ASCUNSE

Leul-furnicilor (Myrmeleon formicarius) este reprezentantul unei grupe de 2000 de specii de insecte din familia Myrmeleontidae, ordinul Neuroptera, mai demult Planipennia. Larvele acestor insecte sunt răpitoare. Spre deosebire de adulți, ele trăiesc într-un alt mediu, în nisip. Larvele au un mod neobișnuit de a prinde prada, și anume prin formarea în nisip a unei pâlnii, care devine o capcană periculoasă pentru furnici. Acestea trecând pe lângă pâlnii, işi pierd echilibrul şi sunt prinse de "cleştii" leului care aşteaptă ascuns în nisip. Adulții seamănă cu libelulele. Ei constituie o familie bogată în specii și cu un areal mare de răspândire pe glob. Insectele din această familie au realizat ca larve un succes pe scara evolutivă care le-a asigurat perpetuarea speciei. O mare parte din aceste insecte, au larve care sunt răpitoare, trăiesc adaptate la un habitat nou, un teren nisipos. Larvele au un mod neobișnuit de a prinde prada, și anume prin formarea în nisip a unei pâlnii, care devine o capcană periculoasă pentru furnici. Această metodă a atras atenția cercetătorilor entomologi. Metoda larvei carnivore fiind cunoscută deja în vechime, ea fiind preluată în legendele din mitologie.

Foto 1

Poate părea ciudat că o astfel de alăturare de termeni să dea numele unei specii, dar este cât se poate de adevărat: leul furnicilor există şi este un prădător feroce, în ciuda faptului că este o insectă. Specia are doua stadii de evolţie a indivizilor: etapa larvară şi cea adultă. Cea de-a doua, în care indivizii ajung la maturitate, este mai puţin interesantă din punct de vedere al descrierii comportamentale a speciei: adulţii seamană cu libelulele dar spre deosebire de acestea, sunt slab zburători. Obligaţi la o viaţa destul de statică sunt mâncaţi de alte specii sau iţi pierd viaţa dupa “accidente” care le frâng aripile, eveniment fatal pentru ei, rolul lor principal fiind acela de a depune ouă din care ies larve noi.

Mult mai interesantă este însă perioada în care leul-furnicilor se găseşte în acest stadiu de larvă. Leul furnicilor găseşte un strat de nisip şi, după ce iţi alege o poziţie pe acesta, începe să sape o groapă în nisip folosindu-şi abdomenul pentru a extrage firele de nisip de sub el. Cu ajutorul unui picior din faţă aşează nisipul pe cap şi apoi cu o smucitură îl aruncă în afara zonei în care îşi realizează groapa ce va servi drept capcană pentru alte insecte. Rotindu-se încet în jurul punctului său de referinţă şi săpând tot mai adâncă realizeaza o groapă în formă de pâlnie ai cărei pereţi ajung în unghiul critic de repaus. Cu alte cuvinte înclinarea lor este de aţa natură încăt cea mai mica tulburare a nisipului duce la prăbuşirea marginii. Atunci când termină groapa, leul furnicilor se linişteşte şi aşteaptă îngropat în nisip, doar cu fălcile scoase deasupra, ca insectele să îi cadă în capcană.

Atunci cînd furnici sau păianjeni ajung pe marginea gropii firele de nisip instabile determină alunecarea acestora în interiorul pâlniei. Dacă insectele încearcă sa iasă din această groapă, nisipul pe care îl împing cu picioarele determină alunecarea pereţilor aşa încât în foarte multe cazuri insectele ajung în mijlocul pâlniei unde îi aşteaptă leul furnicilor. Ca măsură de precauţie şi pentru ca prada să nu îi scape, leul furnicilor aruncă în direcţia prăzii nisip care, indiferent dacă loveşte sau nu insecta vizată determină alunecarea pereţilor şi implicit a insectei către mandibulele puternice cu care îşi prinde prada. Mandibulele cu care străpunge prada sunt goale pe dinăuntru, leul furnicilor folosindu-le pentru a suge fluidele din corpul prăzii. După consumarea conţinutului, carcasa este scoasă din groapă iar leul furnicilor işi reface capcana.

Durata stadiului de larvă este direct proporţională cu hrana consumată, uneori putând dura şi 2-3 ani. Cand ajunge la dimensiunea maximă, larva se metamorfozează într-o insectă cu aripi care are rolul de a depune ouă pregătind generaţiile următoare de larve.

Foto 2

Prigoria (Merops apiaster) sau albinărelul face parte din clasa Aves, ordinul Coraciiformes, familia Meropidae. sau mâncătoarea de albine este o pasăre migratoare care trăiește în colonii.

Se remarcă printr-un cioc lung, subțire și ușor înconvoiat, aripi lungi și ascuțite, picioare scurte și slabe și printr-un penaj divers și viu colorat.

Se hrănește în special cu viespi și albine, nefiind afectată de veninul acestora. Prigoria este una dintre puținele păsări care se pot uita drept înainte cu ambii ochi, peste vârful ciocului. Odată prinsă, insecta este lovită mortal, apoi fărâmițată și înghițită. Diferența între masculi și femele este greu de observat, și masculul și femela comportându-se aproximativ asemănător. Confecționarea galeriilor, ca și clocitul se fac, cu schimbul, de către ambii parteneri. În timpul împerecherii are loc o hrănire cu caracter ceremonial a femelei de către mascul. Galeriile sunt confecționate în vederea clocitului. Prigoriile sapă cu ciocul în malurile lutoase, iar pământul este dat afară cu picioarele. Pot săpa în adâncime până la 2 m. La capăt, galeria se lărgește, formând una sau două camere, dedicate clocitului. Timpul necesar execuției este de 10 zile. Șapte zile mai târziu, cei doi parteneri încep să clocească, înlocuindu-se la fiecare 15-20 min. Durata de clocire este de 22 de zile, femela depunând 5 până la 7 ouă. Legăturile între prigorii sunt deosebit de puternice: o prigorie nu smulge niciodată hrana alteia, galeria de cuibărit poate fi vizitată de ceilalți membrii ai coloniei. Noaptea obișnuiesc să doarmă în șiruri, apropiate unele de altele, cu corpurile drepte și capul ținut vertical în sus, și nu în penajul de pe umăr cum obișnuiesc celelalte păsări. Prigoria este o specie de origine turkestaniano-mediteraneană, care ajunge să cuibărească pȃnă ȋn Europa centrală şi de sud-est. Specie termofilă, preferă terenuri unde izoterma lunii iulie este mai ridicată de 21 grade C. Este o pasăre prigonită mai ales de apicultori pentru că, consumă specii de himenoptere, inclusiv albine (Apis melifera). Şi puii sunt hrăniţi cu acelaşi tip de hrană, care părăsesc cuibul după aproximativ 30 de zile. Specia preferă să rămȃnă ȋn preajma coloniei pȃnă aproape de migraţie.

Foto 3

Prigoria nu găseşte hrană, ȋntotdeauna aproape de colonie şi de aceea au fost citate cazuri cȃnd face deplasări mari, de 5 – 10 km, depărtare faţă de locul unde cuibăreşte. Adeseori albinărelul este gregar ȋn timpul hrănirii. Cojile ouălor eclozate, dar şi elitrele unor insecte rămȃn ȋn cuib, unde cu timpul sunt mărunţite, fiind substrat pentru anul următor. Coloniile de prigorie sunt expuse ȋn prezent fie din cauze naturale, de exemplu eroziunea solului, fie deranjate de localnici, aceştia nefiind informaţi suficient despre necesitatea ocrotirii lor, prigoria fiind specie de interes comunitar.

 

Conservarea biodiversității în doua situri ”Natura 2000” prin implicarea comunităţilor locale

logo fonduri norvegiene
fundatia pentru parteneriat
logo fondul ong
Proiect finanțat prin granturile SEE 2009-2014, în cadrul Fondului ONG în România. Conținutul acestui website nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a granturilor SEE 2009-2014.
Întreaga răspundere asupra corectitudinii și coerenței informației prezentate revin inițiatorilor website-ului. Pentru informații oficiale despre granturile SEE și norvegiene accesați www.eeagrants.org.