PANOUL NR. 4
SPÂNZUL - OTRAVA CARE VINDECĂ

Spânzul (Helleborus purpurascens) este o plantă ierboasă, spontană, perenă, deosebit de toxică şi face parte din familia Ranunculaceaelor. La marginea pădurilor de fag, brad sau molid, în zonele de deal și de munte, ne întâmpină în primele luni de primăvară o plantă neobișnuită. Mare, gri-roșiatică la exterior și verzuie în interior, floarea sa arată ca o frunză la începutul adolescenței, o frunză care nu a reușit să se transforme într-o floare. Aceasta este floarea spânzului. Alături de podbal (Tussilago farfara), este printre primele flori care apar în noul an după ghioceii (Galanthus nivalis) și brândușele de primăvară (Crocus sp.). Frunza sa este mare, foarte adânc crestată, inconfundabilă. Rădăcina este puternică, formată din mai multe "fire" bine ancorate în pământ. Tulpina este înaltă de 20-40 cm. Uneori florile sunt complet verzui, alteori bat spre negru sau violaceu.

Foto 5În lumea ierburilor de leac tradiționale românești, dar și europene, spânzul ocupă un loc cu totul aparte. Aspectul său mai puțin obișnuit, faptul că apare foarte timpuriu - aproape din zăpadă – cu toxicitatea sa foarte ridicată, precum și proprietățile sale curative deosebite i-au dat o "personalitate" aparte. Spânzul este consemnat în legendele populare românești, dar și în scrierile alchimiștilor din Evul Mediu. Rar vom întâlni o plantă atât de respectată ca enigmaticul spânz. Proprietățile sale curative deosebite sunt recunoscute deopotrivă de medicina cultă și cea populară.În popor, această plantă a fost utilizată din vechime de către acei câțiva vraci sau vindecători ai satelor, care cunoșteau cu precizie proprietățile sale terapeutice și chiar magice. Atenție! Toată planta este toxică atât proaspătă cât și uscată. Substanța din spânz, numită helleborină atacă sistemului nervos, provocând vomă, iritații, sângerări, încetinește bătăile inimii și duce la moarte. Spânzul se caracterizează prin prezenţa subterană a unui rizom lung şi gros, din care se dezvoltă multe rădăcini ramificate, lungi, fibroase, cilindrice. Deasupra solului, se înalţă două tulpini aeriene erecte, înalte de 40 - 50 cm, care pornesc dintr-o bifurcaţie a coletului. În partea inferioară, cele două tulpini, sunt învelite în nişte foiţe membranoase fotosintetizatoare, de culoarea verde. La baza plantei de spânz, se dezvoltă două frunze mari şi late, lung peţiolate, palmat sectate, cu 5-7 lobi, care pot fi la rândul lor sectaţi. Frunzele tulpinale sunt tot compuse dar mai mici, fiind scurt peţiolate în partea mijlocie a tulpinii şi sesile spre vârf. Foliolele sunt ascuţite la vârf şi îngustate la bază, zimţate pe margini, având nervurile bine reliefate.

Florile la spânz sunt mari, puţine, nemirositoare, fiind formate din 5 elementele ale învelişului floral extern care provin din sepale, având culoarea verde pe faţă şi purpurie pe dos şi pe marginile interne. Petalele sunt reduse şi  transformate în cornete nectarifere, care apar în număr de 15-20, spre interior, în jurul elementelor reproducătoare. Staminele şi pistilurile din mijlocul florii sunt numeroase. Fructele la spânz sunt polifolicule. Acestea se formează prin concreşterea a 4-6 folicule aplatizate, cu rostru lung, care se unesc la bază.
Spânzul creşte în pădurile şi tufărişurile din zona fagului, precum şi în regiunile în care fagul se amestecă cu molidul, întâlnindu-se în etajul forestier deluros şi premontan sau chiar mai sus. Altitudinal, acest spânz, se întâlneşte de la 300 m  în interiorul arcului carpatic şi de la 500 - 600 m în rest. Fiind o plantă calcicolă, spânzul nu de dezvoltă pe pământurile acide şi pe solurile scheletice. În schimb, apare relativ frecvent, în jurul stâncilor calcaroase.

În celulele vegetale ale spânzului se concentrează cantităţi apreciabile de glicozide bufanolidice toxice. Dintre glicozide se remarcă helebrozidul şi anemonina, care prin hidroliză îşi eliberează agliconii; helebrigenina, respectiv protoanemonina. De asemenea, în rizomi se acumulează saponine, lactone şi rezine. Pe lângă glicozidele bufanolidice, periculoase se dovedesc a fi şi saponzidele din rizomi (heleborina, heleboreina), care sunt iritante, drastic purgative şi puternic ocitocice. S-au semnalat  accidente cauzate de toţi aceşti compuşi. Ca urmare a toxinelor conţinute, un singur rizom de spânz implantat într-o scobitură executată în lemnul unui arbore mare, de exemplu stejar şi acoperit apoi cu argilă, provoacă moartea copacului, oricât de falnic ar fi acesta. De asemenea animalele ierbivore, dar şi câinii, se feresc şi se tem de spânz, uneori chiar luând-o la fugă la zărirea acestei plante.

Căutând senzaţionalul, mulţi autori de articole, descriu la superlativ, fără să îndemne la mare prudenţă, virtuţile terapeutice ale spânzului deşi, cu siguranţă, ei nici nu au văzut cum arată în realitate această plantă. Trebuie să se ştie că  speciile de Helleborus  au făcut şi fac multe victime şi că ele nu au nici-o tradiţie fitoterapeutică de uzanţă umană, cel puţin în România  Medicina populară clasează spânzul în rândul plantelor veninoase, care se utilizează doar  pentru vindecarea animalelor.

Spânzul este o plantă deosebit de toxică, utilizarea empirică a speciei în fitoterapie, fiind primejdioasă. Intoxicaţia  cu spânz, se manifestă prin salivaţie abundentă, purgaţie drastică, deshidratare, greaţă, vărsături repetate, colici, spasme, dificultăţi la înghiţire, ameţeli, somnolenţă, tremurături, tahicardie, urmată imediat de bradicardie şi aritmie, alte tulburări circulatorii sau cardiace, hemoragii interne, comă, convulsii, dispnee, colaps şi chiar deces prin stop respirator.

Doza netoxică pentru spânz este de aproximativ 0,01g. rizomi\kg corp\zi, dar în tratamentele mai îndelungate, din cauza acumulării toxinelor în corp, şi această cantitate poate fi periculoasă. Mai mult, în condiţii casnice, este complicat să se dozeze cu exactitate porţia ce poate fi administrată, răspunsul organismului la principiile toxice din plantă fiind, de asemenea diferit, după sensibilitatea individuală.

În cele mai multe regiuni ale României, utilizarea spânzului se corela cu practică vrăjitoriei. Există regiuni în care, conform credinţei populare, spânzul ca plantă vrăjitorească, mai mult malefică decât binefăcătoare, poate fi întoarsă spre bine, devenind aducătoare de noroc şi tămăduitoare pentru animale, dacă este culeasă de către persoane credincioase, care s-au rugat şi au postit.

În fitoterapie tradiţională românească, spânzul era folosite ca plantă de leac de uz veterinar, în pesta porcină şi ovină precum şi în antraxul cabalinelor. La porcii şi oile bolnave, se introducea un fragment de rizom în lobul perforat al urechii sau subcutanat, rezultând un abces care ridică mult temperatura animalului.

Ca plantă medicinală de uz uman, spânzul astăzi se recomandă a fi administrat sau aplicat, numai sub formă unor preparate precis dozate şi purificate ca: extracte farmaceutice de uz intern, soluţii injectabile, unguente (Boicil) sau diluţii homeopate. Folosirea acestora se face sub supraveghere medicală. Injecţiile sau cremele pe bază de spânz, prezintă efecte analgezice, iar extractele de uz intern prezintă acţiune cardiotonică.

Acţiunea antitumorală precum şi folosirea spânzului în tratamentul cancerului, este controversată, existând atât voci autorizate care recomandă acest uz, cât şi specialişti care  resping categoric o asemenea indicaţie şi utilizare. Oricum, ca şi în orice tratament intern cu spânz, dacă se apelează la o astfel de opţiune, se cere mare prudenţă, folosirea unor soluţii precis dozate şi apelarea la profesionişti veritabili, capabili să monitorizeze cu competenţă cura şi posibilele efectele adverse ale ei.

Unii specialişti, recomandă extracte pe bază de spânz, pentru tratamentul cancerului, care să fie injectate subcutanat, după principiul folosit în fitoterapia veterinară. Acest tip de tratament, dacă este efectuat cu competenţă, pare mai mult decât rezonabil (produce un răspuns imun de tip alergic, care lipseşte la cei care suferă de această boală).

Folosirea internă a spânzului sub formă de ceai, se constituie într-un act de mare risc, care poate pune viaţa în pericol.

 

Conservarea biodiversității în doua situri ”Natura 2000” prin implicarea comunităţilor locale

logo fonduri norvegiene
fundatia pentru parteneriat
logo fondul ong
Proiect finanțat prin granturile SEE 2009-2014, în cadrul Fondului ONG în România. Conținutul acestui website nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a granturilor SEE 2009-2014.
Întreaga răspundere asupra corectitudinii și coerenței informației prezentate revin inițiatorilor website-ului. Pentru informații oficiale despre granturile SEE și norvegiene accesați www.eeagrants.org.